Un model in viata

Nu am stiut pana de curand cum e sa portretizezi tu insuti idealul pentru altcineva. Cand am aflat ca eu, prin simpla mea existenta, am fost un motiv suficient pentru ca o alta persoana sa nu isi piarda motivatia proprie si sa poata regasi intotdeauna calea ce duce la excelenta, mi-a venit in minte cat de nedemna eram de acel statut, prin ceea ce faptele insele tradau. Chiar daca nu facusem nimic pentru a fi privita asa, ideea de “eu” a parasit propriul corp, chiar si trasaturile personalitatii, pentru a deveni un simbol.

Ca oameni, cu intrupari ce aparent ne ingradesc spiritualitatea, avem uneori nevoie, dincolo de ideea abstracta a idealului absolut, sa asumam acest ideal unei anumite persoane – despre care, cu cat stim mai putine, cu atat ne putem imagina mai multe. E minunat sa aflii ca ai putut reprezenta binele, o imagine absoluta – e minunat, nu pentru ca asta ti-ar hrani orgoliul, ci stiind ca tu insuti ai mijlocit sarcina spiritului de a se inalta catre idealul sau, cand el era insuficient detasat pentru a putea constientiza abstractul dincolo de o intrupare a sa. E minunat sa vezi cum acest potential spiritual infinit poate transcede fiinta umana limitata, inaltand-o in lumea ideilor, hranind-o cu lumina sperantei. In orice om care trece pe strada, pot vedea infinitul – fie si pentru ca gandurile si imaginatia lui, in clipa imediat urmatoare, se pot indrepta spre nenumarate directii. Avem potential infinit si manifestari limitate. Iar cand declari o anumita persoana ca model in viata, decizi sa vezi dincolo de manifestarile concrete, care ii atesta pana la urma statutul de  fiinta umana, acel potential ce exista ascuns in umbra manifestarilor reale. Dupa cum spune Wayne Dyer, iubirea inseamna a-L recunoaste pe Dumnezeu in ceilalti. De aceea iubirea e idealista. Ea e pura speranta – de aceea constituie si cea mai puternica motivatie.

De aceea, probabil, e si atat de greu sa ne declaram admiratia – pentru ca, aproape intotdeauna, admiratia trece dincolo de persoana ca atare, si, imbogatit de propria imaginatie, subiectul afectiunii umane devine un mozaic de trasaturi idealizate si nu o fiinta in carne si oase. Iar aceasta forma de admiratie – pentru esenta, este superioara celei pentru forma – caz in care admiram o alta persoana pentru aspecte concrete ale vietii sale, precum felul in care arata, pentru atitudinea sa sau pentru realizarile profesionale ce pot fi superioare standardelor, dar niciodata ideale. Idealul se formeaza doar printr-o afinitate spirituala, printr-o intelegere ce transcede forma concreta si regaseste esenta divina a fiecarui om.

Un “idol” uman este o faptura imortalizata, precum o creatie sculpturala, neinsufletita in sine, insa, ca obiect al admiratiei, ea devine prin conventie simbol al perfectiunii, si nu perfectiunea in sine.