Sinestezie

E liniste...

E atat de liniste incat ai putea crede ca nimic nu exista. 

Mereu m-am intrebat care ar trebui sa fie culoarea tacerii. Ma gandeam sa ii fac un portret, dar in fata sevaletului alb imi dadeam seama ca nimic, de la nuantele cele mai deschise si pana la negrul absolut, nu s-ar fi potrivit. Acum insa acea intrebare a incetat sa mai existe si culoarea mi s-a revelat nu printr-un cuvant sau o imagine, ci prin tacerea insasi. Daca noi nu intelegem un grai strain, de ce am crede ca sunetul ne poate vorbi in culori, sau ca tusele de pe panza ar putea vreodata sa se topeasca intr-o linie melodica?...

Nu, sunetul nu cunoaste limbajul culorilor, iar o culoare nu va putea niciodata sa cante. Nu atata timp cat scena existentei lor e doar vidul.

Din tacere se desprinde insa un contur. Simt un fundal sonor ce creste in intensitate. As vrea sa imi pot ascuti simturile ca sa inteleg, insa in jurul meu e aceeasi liniste deplina... Sunetul vine de nicaieri. 

Conturul colorat se profileaza precum unduirea unei ape, in fata ochilor mei. Dar realizez ca ochii imi sunt inchisi, si daca incerc sa ii deschid, vad ca nu e nicio nuanta care sa ma astepte. 

Poate ca visez si, de fapt, nu exista nimic. Dar cum se face ca tocmai s-a schimbat melodia cand mi-a trecut prin minte acest gand? Sunetul pare ca se stinge usor, imaginea se dilueaza. E o asteptare care, paradoxal, promite un nou crescendo. Vreau sa stiu ce urmeaza. Portativul color ramane insa intr-o umbra precum o perdea usoara, dar de nepatruns. Doar eu pot sa dirijez mai departe aceasta orchestra invizibila, renuntand la vaz si auz pentru a putea Vedea si Auzi din nou scena animata de culori difuze...

Un contur neclar se desprinde din intuneric. Dar de ce sa fie intuneric? Sa se faca lumina! Imi doresc doar sa pot Vedea, dar orchestra nu ma asculta. Staruie cu o nota grava si deodata imi dau seama ca, in locul baghetei dirijorului, tin in mana un instrument muzical. Orchestra se dezlantuie haotic, fara mine. 

Am vrut doar Lumina. Oare asa se aude Lumina?...

Toate sunetele raman, deodata, inerte, plutind in aer. Le pot vedea pe fiecare cum e pe punctul de a se naste sau de a muri. Unele din ele prospera, pline de viata, insa, dintr-un motiv nedefinit, simt cum ele strivesc scena asemenea unor nori ce aduc furtuna. As vrea sa stiu cum ar arata aceasta scena fara ele.

Simt din nou atingerea lemnului cald al baghetei. Insa, la miscarea mainii mele, sunetele nu mai raspund, lasandu-ma sa ma plimb printr-un univers inert. Cum de ma mai pot inca misca?...

Din bagheta dirijorului, lemnul imi patrunde prin trup, strivindu-i orice miscare. Nu, sunetele nu vor mai putea asculta niciodata de un dirijor inert... 

In goana dupa sunete, am uitat insa de culori. Realizez asta cand undeva, in fata, difuz, se vede o lumina. Pare ca vad in ea toate culorile, dar de fapt e un fascicul alb. Puritatea lui imi strapunge vazul. Am cerut Lumina, doar ca se pare ca ea nu vine niciodata la noi, ci noi trebuie sa o regasim... fara sa stim dinainte cand sau unde.

Cum as putea sa merg spre ea cand lemnul mi-a cuprins intreaga fiinta?...

Sa vezi totul ca printr-o perdea difuza si sa nu poti face nimic ca sa o indepartezi... O lacrima se amesteca intr-un zambet plin de speranta: asta trebuie sa fie reflexia acelei lumini, insa chipul meu de lemn refuza sa isi paraseasca rigiditatea. 

Doua sunete ce stau deasupra mea se misca usor, cu un tremur vag. Unul din ele, trezit din inertie, isi descreste apasarea pana se stinge complet. Celalalt simt cum imi curge pe obraz. In locul lor se asterne un zambet, nu doar in spatiul nedefinit, ci sculptat de-adevaratelea, ca si cum atingerea unei flacari a topit lemnul dur.

Acea lumina alba... Daca as putea-o afla dincolo de perdea...

Deasupra sunetele se agita, precum norii ce asteapta sa se topeasca in picaturi de ploaie, acordul lor mut simtindu-se dureros in interiorul trupului de lemn. Ma intreb ce as putea face ca sa inceapa odata ploaia, sa stinga focul ce ma mistuie. Daca as putea sa imi eliberez bratul pentru a dirija din nou acea orchestra... Ceva lipseste. As vrea sa mi se aduca, de undeva, un portativ ca sa pot citi ce trebuie sa urmeze in continuare.

In fata nu apare insa portativul sperat, ci, ca o jucarie a sortii, un soldatel de lemn cu o privire ce pare a fi strabatuta de prea multe note muzicale ca sa o pot descrie. Dar simt cum din acea privire razbate lumina pe care o cautam cu ardoare. Privindu-l pe el, simt ca ma regasesc pe mine, si lumina din ochii lui arde retina mea de lemn. Zambeste cu zambetul meu, topindu-se in lumina... 

Privesc o clipa spre notele plutitoare, insa nu mai regasesc decat un unic sunet: cel pe care il cautasem de la bun inceput: un inceput atat de indepartat ca aproape s-a pierdut in negura timpurilor. Iar lumina mea alba sclipeste in nesfarsite culori: scantei de foc. Imi desprind bratul ca sa ating conturul luminos ce se apropie simultan de mine... Cu o miscare perfect armonizata... 

Apoi o vad. Atat de clar, incat tot ce a fost pana atunci pare doar un vis plin de ceata. 

O Oglinda.

Tot ce am vazut, tot ce am auzit, a fost precum o reflexie intr-o Oglinda. Am fost una cu Tot, si Totul a fost in mine. 

Orchestra se inalta, cantand in infinit acelasi sunet al Tacerii si culorile toate se strang in Lumina.

Povesti in ploaie

Literele isi pierd forma intr-un haotic paienjenis de cerneala. Se scurg din caiet precum o mare de plete revarsate pe istoria existentei mele, care acum se vrea stearsa. Unde se pierde trecutul? Amintirile toate dispar si lasa in urma un vid alb. Caut culori si nu gasesc decat lumina...

         Mereu am crezut ca uitarea arata ca o negura de nepatruns, ca o noapte in care te ratacesti in nimicul ce te inconjoara – un univers in care toate stelele s-au stins, odata cu lumina ochilor tai. O noapte in care pierzi tot si castigi in schimb libertate – liber vei fi a te pierde in lumea ce, dincolo de negura, traieste inca in prin infinite forme si palpita in sunete vibrante. Si vei simti, mai mult ca niciodata, ca esti parte din acest intreg, pentru ca nu te vei vedea doar pe tine insuti, ci vei putea cuprinde in privirea ta oarba intreg universul intr-o singura non-culoare. Vei vedea atunci si cu ochii inchisi – pentru ca lumina nu se va mai juca aruncand umbre pe simturile tale. Pentru ca trecutul tau nu va mai exista decat ca o negura de iluzii.

         Acum insa am simtit lumina strabatand din fiecare fragment al constiintei. Ii simt caldura cu tot sufletul si ma deschid in fata istoriei orbitor de luminoase, asemenea plantelor ce isi absorb lacom razele vitale in fiecare dimineata. Unde credeam ca voi regasi negura, a fost dintotdeauna doar lumina. In ambele cazuri, tot ce as vedea ar fi insa neantul.

         El este lumina care te-a tinut in viata pana acum, lumina ce nu se stinge, in care toate formele se pierd, in albul cetos al iluziilor. El – trecutul. Iar culorile prezentului imi estompeaza visul uitarii. Glasuri ce par a ma striga imi risipesc ceata din priviri. Dintre toate, disting un unic glas – cel care mi-a vorbit atat de rar... Ma striga oare din aceste fade amintiri, sau dintr-o proiectie a viitorului? O clipa pare ca il pierd si tacerea ma izbeste dureros. Dar glasul revine. Glasul lui mereu imi revine. Ii simt, de undeva, privirea pierduta cuprinzandu-mi chipul, si ochii mei orbi de iluzii cauta sa infrunte lumina visului, pentru a-si regasi in realitate adevarul – ideal dincolo de iluzie.

         Deschid ochii si vad cum glasul se sparge in picaturi de ploaie la fereastra. Suvoaie de lacrimi ceresti spala filele amintirilor de orice forma – si dincolo de asta ramane o infinita lumina pe care o iubesc din tot sufletul amagit de perfectiunea armoniei. Istoria mea este acum doar o mare de pagini albe, impestritate cu cerneala... Jurnalul, ramas la fereastra, isi jertfeste povestile ploii de vara, care, in schimb, imi canta povestea din visul meu. Imi simt obrajii uzi – dar stiu ca nu sunt lacrimi, ci doar stropi de eternitate. Cand va ploua, gandul meu se va duce mereu la o singura plimbare, pentru ca din ploaie razbate glasul lui si fiecare picatura ii oglindeste ochii.

         Din vis a razbit insusi visul realitatii. Ploaia e o iluzie din trecut si ma atrage in mrejele ei precum o vraja. Din glasuri si priviri razbate o chemare... Dar stiu ca nu poate fi nimic altceva decat o iluzie a lacrimilor boltii.

***

O prima picatura de ploaie imi stropeste pervazul, inundandu-mi constiinta cu o simfonie de emotii ce nu vor a se stinge. Ma cufund in visare, zadarnic cautand un chip apus, strunind corzile glasului ce pare ca se revarsa plecum ploaia in fata geamului meu deschis. Trecutul ma cheama, insa, de caut sa il cuprind in priviri, se ascunde intr-un val de ceata.

Visele nu sunt pentru un trecut ce a apus, ci pentru un viitor ce acum se cladeste din torentele ploii de vara. Atunci, de ce ploaia ma cuprinde in priviri aprinse si imi sopteste ceva ce ar fi trebuit sa dau uitarii?...

Cand norii se strang pe cer, aerul ma apasa precum emotia unei marturisiri. Bolta isi va spovedi asupra mea povesti nenumarate, despre lumi ce vin si se duc, si in fiecare strop voi putea citi un infinit. Un singur gand, insa, mi se deschide mie – si acesta este un spirit fara trup, doar din lumina.

Ma voi duce, deci, sa cuprind ploaia in brate si sa plang, nestiut de nimeni, cu insesi lacrimile cerului.

Pe o plaja pustie, sunt singur cu ploaia. Linistea glasului se pierde in sunetul firav al stropilor izbiti de crengile copacilor si de dunele de nisip. Nu a fost niciodata nimic, decat natura. Iar eu am incercat sa ma pierd in iluzii.

Pasesc incet si ploaia mi se scurge pe fata – nu mai caut nimic, dar pasii inca nu se opresc. Privesc in jur si, dincolo de abundenta formelor, totul pare gol si lipsit de viata, surd la toate povestile inganate de ploaie. Chiar si pentru mine, linistea s-a lasat peste tot acest ropot. Imi dau seama ca povestea s-a terminat si totusi inca o mai caut cu pasi pierduti, numai pe ea...

Atat cat cerul va ploua, nu se va termina niciodata.

***

Totul e pustiu, in afara de racoarea ploii ce imi spala sufletul de iluzii si imi cuprinde trupul intr-o tandra atingere cereasca. Ploaia mea nu e nascuta din suferinta, ploaia mea e un vis etern. Merg, strabat perdeaua de picaturi, stiind ca, odata si odata, visul se va destrama, iar glasurile vor inceta. Si atata timp cat pot visa, vreau sa visez pana la capat...

Pe strada pustie, ploaia scalda doua priviri din care nu se poate citi decat armonie. Surpriza, indoiala, amagire – nu au fost niciodata parte din poveste. Simfonia ploii canta acum emotia unei imbratisari – nu a trupurilor, caci acestea au fost parasite pentru o completa regasire. E o imbratisare a eternei afinitati, acolo unde nu mai exista decat sinceritate si lumina. Departe, dincolo de cuvinte... 

Prin ploaie eu te-am regasit. Iar acum stiu ca, atata timp cat cerul va revarsa picaturi de viata asupra intregului Pamant, tu, gand varatic, vei fi al meu intotdeauna...

Fragment din Jurnalul unei veri - iulie 2014

La rascruce de soarta

Doua suflete merg alene spre un peron de gara, fiecare purtand cu sine un bilet. Destinatiile au fost deja scrise. Indiferent de torentele care coboara si urca in trenuri la intervale date, cele doua suflete asteapta, pe o banca, ceea ce le-a fost destinat. Pe cele doua bilete sunt scrise directii diferite. Iar daca s-a intamplat sa mearga alaturi pana pe acest peron, nu inseamna nimic - decat, poate, o poveste nespusa, soptita de privire, fredonata de amintiri precum o melodie ce se stinge vag in freamatul garii.

Acum trecutul nu mai apasa, ci se elibereaza, umpland acest spatiu gol al asteptarii. Enigmele se desfac din carapacea tacerii. Vechile tensiuni se sting asemenea unui foc de vreascuri. Acum, in ciuda aglomeratiei de pe peron, totul se cufunda in liniste. Vantul bate cu adieri reci in are se prevede inceputul de septembrie, insa caldura unui suflet impacat cu sine poate infrunta aceste premonitii tomnatice. Asteptarea e ca un vid in care tensiunea existentei se anuleaza pana la un moment anume cand drumul destinului face o cotitura, iar sufletul paraseste locul contemplatiei pentru a-si urma calea instrisa pe biletul de tren.

Am mers pe drum pana la cea din urma gara, cu piedici si vanturi, cazand si inaltandu-ne apoi din nou privirile. Uneori a fost necesar sa intindem mana pentru a putea oferi un sprijin. Alteori parca am uitat si ne-am crezut singuri in pustiu. Acum privim la acest drum si ne dam seama ca fiecare pas a ramas intiparit pe ceea ce suntem acum, pe fiintele care vor ajunge, in cele din urma, acolo unde le-a fost dat sa ajunga. Viata uneori uneste drumurile, alteori le desparte... Ea stie mai bine, caci poate vedea caile noastre pana la capat, pe cand noua nu ne e dat sa vedem decat la departare de un pas. Vedem acum aceasta gara si ne simtim impacati, dar in curand trenurile, in mersul lor, vor aduce noi si noi peisaje in fata ochilor nostri. Si cine stie cum ne vom simti atunci?...

Stim insa ca, atunci cand se privesc unul pe altul, impart o poveste fara de cuvinte. Cand stam alaturi de cineva, fie si pentru o clipa, daruim o parte din noi insine si castigam la schimb o parte din celalalt. Cand doua suflete isi vorbesc, destinele lor sunt, pentru o clipa, scrise de o singura mana.

La final de drum putem privi pictura pasilor din trecut si ne dam seama cat de frumoasa este sansa de a te ridica dupa o cadere, precum si caderea care intrerupe o linie a carei directie ar fi alterat tabloul in ansamblul sau. Clipele vietii noastre sunt puncte pe panza. Contempland aceste urme din trecut putem surprinde cum, in spatele tuselor vietii este o mana de pictor ce nu isi paraseste niciodata lucrarea.

Primul tren se arata in gara, rupand reveria. Cu un prim pas rascrucea de soarta se incheie, iar gara si anevoioasa cale din urma sa se sting precum un vis ce lasa loc realitatii unei noi zile. Acum incepe un nou drum.

Un suflet priveste in urma unui tren. Fericit. Linistea rasuna in jurul sau, caci el se stie sub paza buna a Pictorului ce va avea grija de viitor, precum a avut si de trecut. Si-a spus povestea, si-a depanat amintirile. Cu privirea trecand de micile peroane ale vietii, ii revin in minte, ca dintr-un vis indepartat, ambiguu, versurile de Rumi:

"Mergi mai intai de te gaseste pe tine insuti si apoi ma vei putea regasi si pe mine...."

Monica Cirstea - august 2015