Sinestezie

E liniste...

E atat de liniste incat ai putea crede ca nimic nu exista. 

Mereu m-am intrebat care ar trebui sa fie culoarea tacerii. Ma gandeam sa ii fac un portret, dar in fata sevaletului alb imi dadeam seama ca nimic, de la nuantele cele mai deschise si pana la negrul absolut, nu s-ar fi potrivit. Acum insa acea intrebare a incetat sa mai existe si culoarea mi s-a revelat nu printr-un cuvant sau o imagine, ci prin tacerea insasi. Daca noi nu intelegem un grai strain, de ce am crede ca sunetul ne poate vorbi in culori, sau ca tusele de pe panza ar putea vreodata sa se topeasca intr-o linie melodica?...

Nu, sunetul nu cunoaste limbajul culorilor, iar o culoare nu va putea niciodata sa cante. Nu atata timp cat scena existentei lor e doar vidul.

Din tacere se desprinde insa un contur. Simt un fundal sonor ce creste in intensitate. As vrea sa imi pot ascuti simturile ca sa inteleg, insa in jurul meu e aceeasi liniste deplina... Sunetul vine de nicaieri. 

Conturul colorat se profileaza precum unduirea unei ape, in fata ochilor mei. Dar realizez ca ochii imi sunt inchisi, si daca incerc sa ii deschid, vad ca nu e nicio nuanta care sa ma astepte. 

Poate ca visez si, de fapt, nu exista nimic. Dar cum se face ca tocmai s-a schimbat melodia cand mi-a trecut prin minte acest gand? Sunetul pare ca se stinge usor, imaginea se dilueaza. E o asteptare care, paradoxal, promite un nou crescendo. Vreau sa stiu ce urmeaza. Portativul color ramane insa intr-o umbra precum o perdea usoara, dar de nepatruns. Doar eu pot sa dirijez mai departe aceasta orchestra invizibila, renuntand la vaz si auz pentru a putea Vedea si Auzi din nou scena animata de culori difuze...

Un contur neclar se desprinde din intuneric. Dar de ce sa fie intuneric? Sa se faca lumina! Imi doresc doar sa pot Vedea, dar orchestra nu ma asculta. Staruie cu o nota grava si deodata imi dau seama ca, in locul baghetei dirijorului, tin in mana un instrument muzical. Orchestra se dezlantuie haotic, fara mine. 

Am vrut doar Lumina. Oare asa se aude Lumina?...

Toate sunetele raman, deodata, inerte, plutind in aer. Le pot vedea pe fiecare cum e pe punctul de a se naste sau de a muri. Unele din ele prospera, pline de viata, insa, dintr-un motiv nedefinit, simt cum ele strivesc scena asemenea unor nori ce aduc furtuna. As vrea sa stiu cum ar arata aceasta scena fara ele.

Simt din nou atingerea lemnului cald al baghetei. Insa, la miscarea mainii mele, sunetele nu mai raspund, lasandu-ma sa ma plimb printr-un univers inert. Cum de ma mai pot inca misca?...

Din bagheta dirijorului, lemnul imi patrunde prin trup, strivindu-i orice miscare. Nu, sunetele nu vor mai putea asculta niciodata de un dirijor inert... 

In goana dupa sunete, am uitat insa de culori. Realizez asta cand undeva, in fata, difuz, se vede o lumina. Pare ca vad in ea toate culorile, dar de fapt e un fascicul alb. Puritatea lui imi strapunge vazul. Am cerut Lumina, doar ca se pare ca ea nu vine niciodata la noi, ci noi trebuie sa o regasim... fara sa stim dinainte cand sau unde.

Cum as putea sa merg spre ea cand lemnul mi-a cuprins intreaga fiinta?...

Sa vezi totul ca printr-o perdea difuza si sa nu poti face nimic ca sa o indepartezi... O lacrima se amesteca intr-un zambet plin de speranta: asta trebuie sa fie reflexia acelei lumini, insa chipul meu de lemn refuza sa isi paraseasca rigiditatea. 

Doua sunete ce stau deasupra mea se misca usor, cu un tremur vag. Unul din ele, trezit din inertie, isi descreste apasarea pana se stinge complet. Celalalt simt cum imi curge pe obraz. In locul lor se asterne un zambet, nu doar in spatiul nedefinit, ci sculptat de-adevaratelea, ca si cum atingerea unei flacari a topit lemnul dur.

Acea lumina alba... Daca as putea-o afla dincolo de perdea...

Deasupra sunetele se agita, precum norii ce asteapta sa se topeasca in picaturi de ploaie, acordul lor mut simtindu-se dureros in interiorul trupului de lemn. Ma intreb ce as putea face ca sa inceapa odata ploaia, sa stinga focul ce ma mistuie. Daca as putea sa imi eliberez bratul pentru a dirija din nou acea orchestra... Ceva lipseste. As vrea sa mi se aduca, de undeva, un portativ ca sa pot citi ce trebuie sa urmeze in continuare.

In fata nu apare insa portativul sperat, ci, ca o jucarie a sortii, un soldatel de lemn cu o privire ce pare a fi strabatuta de prea multe note muzicale ca sa o pot descrie. Dar simt cum din acea privire razbate lumina pe care o cautam cu ardoare. Privindu-l pe el, simt ca ma regasesc pe mine, si lumina din ochii lui arde retina mea de lemn. Zambeste cu zambetul meu, topindu-se in lumina... 

Privesc o clipa spre notele plutitoare, insa nu mai regasesc decat un unic sunet: cel pe care il cautasem de la bun inceput: un inceput atat de indepartat ca aproape s-a pierdut in negura timpurilor. Iar lumina mea alba sclipeste in nesfarsite culori: scantei de foc. Imi desprind bratul ca sa ating conturul luminos ce se apropie simultan de mine... Cu o miscare perfect armonizata... 

Apoi o vad. Atat de clar, incat tot ce a fost pana atunci pare doar un vis plin de ceata. 

O Oglinda.

Tot ce am vazut, tot ce am auzit, a fost precum o reflexie intr-o Oglinda. Am fost una cu Tot, si Totul a fost in mine. 

Orchestra se inalta, cantand in infinit acelasi sunet al Tacerii si culorile toate se strang in Lumina.