Literele isi pierd forma intr-un haotic paienjenis de cerneala. Se
scurg din caiet precum o mare de plete revarsate pe istoria existentei mele,
care acum se vrea stearsa. Unde se pierde trecutul? Amintirile toate dispar si
lasa in urma un vid alb. Caut culori si nu gasesc decat lumina...
Mereu am crezut ca
uitarea arata ca o negura de nepatruns, ca o noapte in care te ratacesti in
nimicul ce te inconjoara – un univers in care toate stelele s-au stins, odata
cu lumina ochilor tai. O noapte in care pierzi tot si castigi in schimb
libertate – liber vei fi a te pierde in lumea ce, dincolo de negura, traieste
inca in prin infinite forme si palpita in sunete vibrante. Si vei simti, mai
mult ca niciodata, ca esti parte din acest intreg, pentru ca nu te vei vedea
doar pe tine insuti, ci vei putea cuprinde in privirea ta oarba intreg
universul intr-o singura non-culoare. Vei vedea atunci si cu ochii inchisi –
pentru ca lumina nu se va mai juca aruncand umbre pe simturile tale. Pentru ca
trecutul tau nu va mai exista decat ca o negura de iluzii.
Acum insa am simtit
lumina strabatand din fiecare fragment al constiintei. Ii simt caldura cu tot
sufletul si ma deschid in fata istoriei orbitor de luminoase, asemenea
plantelor ce isi absorb lacom razele vitale in fiecare dimineata. Unde credeam
ca voi regasi negura, a fost dintotdeauna doar lumina. In ambele cazuri, tot ce
as vedea ar fi insa neantul.
El este lumina care te-a
tinut in viata pana acum, lumina ce nu se stinge, in care toate formele se
pierd, in albul cetos al iluziilor. El – trecutul. Iar culorile prezentului imi
estompeaza visul uitarii. Glasuri ce par a ma striga imi risipesc ceata din
priviri. Dintre toate, disting un unic glas – cel care mi-a vorbit atat de
rar... Ma striga oare din aceste fade amintiri, sau dintr-o proiectie a
viitorului? O clipa pare ca il pierd si tacerea ma izbeste dureros. Dar glasul
revine. Glasul lui mereu imi revine. Ii simt, de undeva, privirea pierduta
cuprinzandu-mi chipul, si ochii mei orbi de iluzii cauta sa infrunte lumina
visului, pentru a-si regasi in realitate adevarul – ideal dincolo de iluzie.
Deschid ochii si vad cum
glasul se sparge in picaturi de ploaie la fereastra. Suvoaie de lacrimi ceresti
spala filele amintirilor de orice forma – si dincolo de asta ramane o infinita
lumina pe care o iubesc din tot sufletul amagit de perfectiunea armoniei.
Istoria mea este acum doar o mare de pagini albe, impestritate cu cerneala...
Jurnalul, ramas la fereastra, isi jertfeste povestile ploii de vara, care, in
schimb, imi canta povestea din visul meu. Imi simt obrajii uzi – dar stiu ca nu
sunt lacrimi, ci doar stropi de eternitate. Cand va ploua, gandul meu se va
duce mereu la o singura plimbare, pentru ca din ploaie razbate glasul lui si
fiecare picatura ii oglindeste ochii.
Din vis a razbit insusi
visul realitatii. Ploaia e o iluzie din trecut si ma atrage in mrejele ei
precum o vraja. Din glasuri si priviri razbate o chemare... Dar stiu ca nu
poate fi nimic altceva decat o iluzie a lacrimilor boltii.
***
O prima picatura de ploaie imi stropeste
pervazul, inundandu-mi constiinta cu o simfonie de emotii ce nu vor a se
stinge. Ma cufund in visare, zadarnic cautand un chip apus, strunind corzile
glasului ce pare ca se revarsa plecum ploaia in fata geamului meu deschis.
Trecutul ma cheama, insa, de caut sa il cuprind in priviri, se ascunde intr-un
val de ceata.
Visele nu sunt pentru un trecut ce a apus,
ci pentru un viitor ce acum se cladeste din torentele ploii de vara. Atunci, de
ce ploaia ma cuprinde in priviri aprinse si imi sopteste ceva ce ar fi trebuit
sa dau uitarii?...
Cand norii se strang pe cer, aerul ma
apasa precum emotia unei marturisiri. Bolta isi va spovedi asupra mea povesti
nenumarate, despre lumi ce vin si se duc, si in fiecare strop voi putea citi un
infinit. Un singur gand, insa, mi se deschide mie – si acesta este un spirit
fara trup, doar din lumina.
Ma voi duce, deci, sa cuprind ploaia in
brate si sa plang, nestiut de nimeni, cu insesi lacrimile cerului.
Pe o plaja pustie, sunt singur cu ploaia.
Linistea glasului se pierde in sunetul firav al stropilor izbiti de crengile
copacilor si de dunele de nisip. Nu a fost niciodata nimic, decat natura. Iar
eu am incercat sa ma pierd in iluzii.
Pasesc incet si ploaia mi se scurge pe
fata – nu mai caut nimic, dar pasii inca nu se opresc. Privesc in jur si,
dincolo de abundenta formelor, totul pare gol si lipsit de viata, surd la toate
povestile inganate de ploaie. Chiar si pentru mine, linistea s-a lasat peste
tot acest ropot. Imi dau seama ca povestea s-a terminat si totusi inca o mai
caut cu pasi pierduti, numai pe ea...
Atat cat cerul va ploua, nu se va termina
niciodata.
***
Totul e pustiu, in afara de racoarea ploii
ce imi spala sufletul de iluzii si imi cuprinde trupul intr-o tandra atingere cereasca.
Ploaia mea nu e nascuta din suferinta, ploaia mea e un vis etern. Merg, strabat
perdeaua de picaturi, stiind ca, odata si odata, visul se va destrama, iar
glasurile vor inceta. Si atata timp cat pot visa, vreau sa visez pana la
capat...
Pe strada pustie, ploaia scalda
doua priviri din care nu se poate citi decat armonie. Surpriza, indoiala,
amagire – nu au fost niciodata parte din poveste. Simfonia ploii canta acum
emotia unei imbratisari – nu a trupurilor, caci acestea au fost parasite pentru
o completa regasire. E o imbratisare a eternei afinitati, acolo unde nu mai
exista decat sinceritate si lumina. Departe, dincolo de cuvinte...
Prin ploaie eu te-am regasit. Iar acum
stiu ca, atata timp cat cerul va revarsa picaturi de viata asupra intregului
Pamant, tu, gand varatic, vei fi al meu intotdeauna...
Fragment din Jurnalul unei veri - iulie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu