Povesti din trecut

Cea mai dulce "razbunare" pentru raul ce ti s-a facut este binele pe care tu il poti face ca raspuns. Astfel, balanta energetica se echilibreaza, iar focul mocnit al conflictelor nu va mai avea din ce sa arda...

Un om ce sufera si se bucura "dupa cum bate vantul", ale carui "bine" si "rau" alterneaza precum ziua si noaptea, este un stapan complet nesigur pe o viata cladita pe aparente si forme efemere. Universul nostru, disociat in nenumarate sclipiri subiective, este nimic altceva decat un razboi al fantasmelor, al ideilor distructive ce preiau controlul propriei noastre fiinte si ne fac rau prin propria noastra vointa - aceea de a le accepta ca facand parte din realitatea noastra, de a le da crezare. Singurii demoni cu care ne luptam sunt propriile noastre iluzii. 

In esenta, insa, nu suntem asa. Spiritul nostru e pur precum lumina, dar isi gaseste greu drumul spre suprafata dincolo de zidurile templelor in care ne refugiem sa veneram idolii aparentelor. Nu putem trai insa in intuneric. Si atunci adevarata lupta va fi intre alegerea de a ne continua inchinaciunea in fata unor iluzii neinsufletite, in fata idealurilor noastre materiale si lipsite de esenta, sa continuam sa facem ceea ce am facut dintotdeauna, sau sa iesim fara teama in plina lumina, sa stergem de pe umerii nostrii apasarea zidurilor reci si intunecate, pentru a avea in jur universul intreg - al nostru, doar dintr-o privire.

Si daca ai iesit la lumina, cum sa te mai intorci in adanca fortareata a iluziilor?... De aceea, se spune sa raspundem cu bine la orice ni s-ar oferi. Pentru ca oricare alta cale ne-ar trage inapoi in zidurile captivitatii. Ne-am creea din nou patimi si iluzii si am trai din ele, band din nou din aceeasi cupa otravita. Caci nimic nu ne otraveste mai mult viata decat conflictele ce ne macina, inconstient, din interior, cele generate de dezechilibre, de lipsa corespondentei intre ganduri si fapte, dar mai ales intre esenta noastra spirituala, luminoasa, si negura patimilor auto-induse.

"Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva." (I Corinteni, 6, 12)

Trecutul, odata depasit, devine ceva fictiv, caruia ii dam un potential anume doar cand il constientizam, cand il reamintim. Daca te detasezi de toate iluziile ce te inconjoara, nu va mai exista nici macar dependenta pentru un simbol, pentru o idee. Exista melodii, numere, locuri, ce poarta in ele aroma unor sentimente apuse, precum motivele unei opere literare. La fel, si oamenii care apar sau dispar din viata noastra sunt precum personajele dintr-un roman, incatusati intre filele propriei subiectivitati. Intreg cursul vietii este cuprins intre limitele manifestarii spiritului - daca acesta este umbrit de orgoliu, vom trai ca supusi ai iluziilor, ai mandriei de sine pe care o divinizam, desi cu fiecare pas prezenta ei ne ingradeste insusi sufletul, il tine legat de trecut, de slabiciuni auto-induse, de o suma de capricii. Avem dreptul sa alegem orice, chiar sa pierdem esenta in favoarea propriilor iluzii. Nu vom avea insa dreptul ca mai apoi sa regretam alegerile ce ne-au tinut pe loc, cand altele ne-ar fi putut conduce spre lumina...

Intelepciunea pe aripile Timpului

"Fiecare copil este un artist. Problema este cum sa ramana un artist si dupa ce va creste." - Pablo Picasso

Primii pasi in lumea copilariei sunt visul unei vieti intregi. Copilul vede lumea cu sufletul, stie ca poate regasi in acesta intreaga magie a povestilor. Un copil nu cauta niciodata sa vada cu ochii ceea ce, de fapt, stie, pentru ca face parte din sufletul sau. Credintele fantastice ale copilariei nu sunt alterate de nicio indoiala. Mai presus de toate, un copil stie sa iubeasca lumea pentru ceea ce este ea, stie ce inseamna credinta si nadejdea, iar visurile sale se implinesc intotdeauna in imaginatia sa fara de sfarsit. Basmele se termina intotdeauna cu bine, pentru ca basmele sunt povestea sufletelor pure. Un copil stie ca realitatea sa e cea a propriilor ganduri.

Fericirea unui copil este neconditionata. El poate vedea frumusetea in fiecare floare, in fiecare inceput de zi, in fiecare adiere de vant, fara sa caute o justificare. Se simte liber si se bucura de tot ceea ce il inconjoara. Adultii numesc acestea naivitate si ne spun: bucura-te cat esti copil. Cati dintre noi am putut intelege atunci sensul acestor cuvinte?... Un copil aspira la maturizare, pentru ca e mereu dornic de a intelege mai mult. Niciun copil nu e multumit cu statutul sau de inferioritate ca varsta sau ca nivel de cunostinte, pentru ca stie ca nu are totul, dar ca treptat poate ajunge oriunde si-ar dori. De ce uitam, mai tarziu, acest potential, cand am putea face atat de multe?...

"Tot artificiul nostru consta din faptul ca renuntam la existenta pentru a exista" - Goethe

Pe masura ce pasii ne indeparteaza de puritatea primilor ani de viata, incepem sa invatam. Incepem sa intelegem realitatea celor "mari", a lucrurilor care ne inconjoara. Invatam ca visurile copilariei sunt iluzii, iar existenta noastra se reduce la nevoi concrete. Prima sclipire de maturitate e indoiala, sentimentul ca pana atunci am trait intr-un vis din care trebuie sa ne trezim. Paradisul naivitatii se pierde printr-o subrezire a credintei in propriul suflet, in imaginatie, in fericirea gandurilor pure. Omul se vede pe sine ca o entitate ce se cere satisfacuta pentru propria bunastare: nimeni nu se poate hrani din iluzii. Invatam ca viata este grea, invatam ca nu putem avea totul, invatam teorii pe care ni le asumam fara a le intelege, si care sfarsesc prin a ne limita. Am renuntat sa credem ca realitatea noastra poate fi mai mult decat ceea ce am fost invatati sa gandim, sa percepem, sa facem. Ne consideram superiori, cu mai multa intelepciune si cunoastere, pe masura ce inaintam in varsta, pentru ca, spre deosebire de un copil, cunoastem si binele si raul, realitatea "asa cum e", si nu ne lasam amagiti de iluzia fericirii din basme. De fapt, cunoastem ceea ce vrem sa cunoastem, iar vointa majoritatii consta in ceea ce a fost invatata sa creada, si nu in ceea ce a ajuns sa inteleaga de una singura.

De aceea, nimeni nu are curajul de a-si asuma raspunderea pentru propriile actiuni,  pentru ca nu se identifica in ele. Actionam conventional pentru ne lipseste cunoasterea de sine, fara de care orice adevar ramane relativ. Aparam cu inversunare pareri, amagindu-ne cu iluzia adevarului, iar cand ajungem sa vedem propriile neajunsuri, ne limitam la a ni le asuma, acceptam ca ele sa ne defineasca. Astfel, devenim o suma de capricii, iar din orice incompatibilitate a egoului cu realitatea exterioara se naste suferinta. Actionam din "convingere" si din teama, pentru a ne satisface propriile capricii, atat cat sa nu ajungem sa fim criticati de ceilalti pentru ele, sa respectam vointa majoritatii pentru a nu fi pusi in situatia de a ne argumenta o parere originala. Uitam insa ca o astfel de existenta este lipsita de fundament. Un om care se teme de ceea ce este nu e decat purtatorul unei masti, cu care nu se poate identifica, pe care nu o poate purta la nesfarsit. Se teme ca in spatele aparentelor se ascunde slabiciune, ca dincolo de standardul mediocritatii sta un neprevazut pe care nu si-l poate asuma. Slabiciunea, de fapt, rezida doar in cultul aparentelor, slabiciunea este o conventie impusa oamenilor pentru a le crea dependente, iar iluzia dependentei este cea mai eficienta forma de manipulare, pentru ca ea il reduce pe om la un standard inferior potentialului sau real. Esenta noastra este adevarul si curajul. Dar cine mai are suficient curaj pentru a cauta Adevarul?...

"Singurul secret al existentei este sa nu iti fie teama. Niciodata sa nu iti fie teama de ce vei deveni." - Buddha

Un copil nu se teme, pentru ca isi traieste propriul vis, in care nu au patruns inca fantasmele prejudecatilor, nici otrava egoismului. Faptul ca realitatea nu coincide cu idealul isi are originea in limitarea pe care oamenii si-o asuma ca aspect definitoriu, ajungand sa fie impacati cu propriile imperfectiuni si sa nu isi acorde o sansa reala de evolutie. Ne asumam ca orice manifestare isi are propriile neajunsuri, insa uitam sa meditam asupra cauzei acestora. Incercarea de a concretiza un ideal nu se poate face decat prin prisma fiintei umane imperfecte si insuficient detasate de propriile neajunsuri. Astfel ca interiorul nostru este alterat de egoism si se rezuma la dorinte si neimpliniri personale. Fericirea ramane un concept idealist, pentru ca oamenii, vrajiti de aparente, au renuntat sa lupte pentru Adevar.

In tinerete, visurile se transforma in dorinte, iar maturitatea incepe odata cu trezirea la "realitate" - realitatea existentei materiale, imperfecte, in care ne afundam si sfarsim prin a ne uita pe noi insine. Parem ca ne trezim, insa de cele mai multe ori ne cufundam in uitare. Ne consolam cu placeri efemere, ne lasam actionati de prejudecati, de conventii, ne pierdem directia la fiecare rascruce de drumuri, si cautam zadarnic fericirea in iluzii exterioare, pentru ca refuzam sa credem ca exista o realitate dincolo de aparentele cu care suntem obisnuiti. Orice raspuns se regaseste in propriul suflet, insa, mandri de propria ignoranta, sclavi ai idolilor lumii materiale, refuzam sa credem in existenta lui. Ne par copiii a fi naivi, pentru ca ei cred orice, insa, in acelasi timp, ei traiesc in realitatea lor fantastica, se hranesc din propria imaginatie. Grijile maturitatii, dorintele si scepticismul ne priveaza maturitatea de puterea de a visa. Este oare viata doar o lupta cu existenta? Tot ceea ce infruntam, de fapt, este proiectia realitatii in mintea noastra. Realitatea in sine nu este buna sau rea, insa noi o putem percepe in orice mod, filtrata subiectiv de mentalitatea noastra. Realitatea subiectiva este doar o iluzie generata de ganduri. Suntem, deci, ceea ce gandim, iar posibilitatile noastre sunt nelimitate, precum si gandurile momentului prezent pot avea o infinitate de directii.  

"Nu sunt suficient de tanar ca sa stiu totul." - Oscar Wilde

Intelepciunea nu consta in cunostinte teoretice sau in experienta de viata, ci in cat de mult putem intelege din ceea ce ne inconjoara. Intelepciunea nu ne dezvaluie o realitate dura sau o existenta dificila. Ea nu ne eternizeaza neajunsurile, ci le depaseste. Ea ne face sa vedem realitatea dincolo de formele ei efemere. Intelepciunea nu judeca realitatea unei singure situatii, sau a unei singure zile. Ea este lumina care a ajuns la esenta lucrurilor, pentru ca nicio aparenta, nicio conventie nu poate sta in calea adevarului. Intelepciunea nu apartine celor batrani, ci celor cu sufletul curat, celor care pot privi realitatea in fata fara sa se ascunda dupa aparente, capricii, formalitati, ambitii sau dorinte personale. Nimeni nu e indeajuns de intelept, iar cel care se considera intelept pe el insusi isi ascunde de fapt lipsurile sub o masca a mandriei. Intelepciunea nu are nevoie de cuvinte, ci de fapte. Intelepciunea nu are aspiratii, nu are mandrie si nu are un caracter individual. "Cunoasterea inseamna implinire. A cunoaste inseamna a fi." - Osho

Iubirea - regasire a Sinelui

Cel mai frumos lucru in viata ar fi ocazia de a ne descoperi propria esenta, eterna fericire. Un astfel de dar nu poate veni din exterior - deja il avem, ascuns undeva dincolo de ganduri, dincolo de oricare forme, fara sa il putem vedea, fara sa putem intinde mana pentru a-l aduce in realitatea noastra. A existat dintotdeauna - si mereu l-am cautat precum in vis, orbiti de negura, pierduti printre sclipiri efemere. Uitand ce cautam, indurerati de asteptare, raniti de iluzii. Ne-am amagit crezand ca putem substitui lumina adevarata cu flacara marunta a unor dorinte - cand incercam insa sa cuprindem lumina lor, sa ne-o aducem in suflet ca sa putem vedea mai clar adevarul ce ne inconjoara, flacara se stinge mereu, neputand rezista rasuflarii noastre. Victoria aparenta se transforma apoi intr-o pierdere, o cufundare in abis. Iar intunericul pare mai dens dupa ce speranta care ne-a luminat drumul timp de o clipa s-a dovedit a fi decat o iluzie optica.

Proiectia dorintelor noastre subiective este precum flacara lumanarii care se stinge inainte de a ne-o putea insusi. Ne orientam mereu dupa aceste sclipiri efemere, uitand ca adevarul nu se poate regasi intr-o particularizare. El este insasi Esenta. Lumina idealurilor subiective este precum o flacara palpaind spre stingere, pe care lumina soarelui o inghite, facand sa paleasca orice vis lumesc, in maretia ei.

Cand vom putea oare da uitarii sclipirile marunte pentru a putea cuprinde adevarata lumina? Pentru noi, atunci, iluziile vor inceta si tot ce vom vedea va fi aievea, pentru ca vom putea privi cu sufletul si nu cu ochii...

Schitand, din cuvinte, Absolutul...

Viata noastra este o cautare a Idealului pierdut in uitare, pierdut in somnul adanc in care se gaseste spiritul. In aceasta calatorie a existentei ne poate sta alaturi doar aspiratia catre Inalt. Pastram, din toata lumina, o singura raza pe care va trebui sa o urmam in infinit, ca sa regasim Idealul mai mult decat ca o simpla iluzie inaccesibila. 

"Cel ce nu iubeste nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire" (I Ioan, 4,6) Dumnezeu, Divin, Ideal, Absolut... Cuvinte ce simbolizeaza esenta, directia catre care aspira orice forma de existenta, orice intrupare a spiritului. Iubirea nu este altceva decat cunoastere a Absolutului., iar aceasta nu se poate face decat avand constiinta spiritului. De accea, Osho spunea: "Iubirea nu este o relatie intre doua persoane. Este un stadiu al constiintei tale." Iubirea nu este conditionata de exterior, ea insasi este un ideal, iar incercarea de a o defini in sfera materiala nu poate decat sa limiteze sensul sau absolut. 

Probabil cea mai pura descriere a iubirii se regaseste in intaia epistola catre Corinteni a Sf. Apostol Pavel (1 Corinteni, 13, 4-12):

"Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata. Cat despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi; pentru ca in parte cunoastem, in parte proorocim. Dar cand va veni ceea ce e desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta. 

Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, judecam ca un copil; dar cand m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului. Caci vedem acum ca printr-o oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu."

Iubirea e supremul sprijin in calea regasirii de sine. Iubirea e cea care sterge iluziile si dezechilibrele, lasand in 

urma lumina pura a sperantei, a cunoasterii esentei. Iubirea adevarata nu este particularizata, nu este posesiva. Iubirea este intuitia Divinului in propria noastra constiinta,  forta creatoare, calea prin care spiritul triumfa deasupra materialismului existentei uzuale.

Iubirea se afirma, deci, ca o cale indispensabila pentru inaltarea spirituala. Prima virtute si adevarul existential: atitudinea Divinului fata de Creatie este un imperturbabil sentiment de iubire. Iubire ideala, abstracta, dezlegata de orice pretentii materiale, data exemplu umanitatii, dar adesea ignorata. 

Nosce te ipsum!

Aproape intotdeauna, potentialul iubirii adevarate este neglijat si forta spiritului e intunecata de biologicul nostru. Ne putem integra corpul fizic intr-un nivel superior, ne putem desparti de vicii - prin potentialul infinit al iubirii adevarate. Primul nivel al iubirii este iubirea de sine, vazuta nu ca mandrie sau orgoliu, nu ca o glorificare a pacatului sau vanitate, ci ca respect pentru ratiunea cu care am fost inzestrati, pentru componenta noastra spirituala si pentru trupul care ne este casa a sufletului. Acestea sunt singurele noastre posesiuni - un infinit potential, un timp limitat si dimensiuni finite ale existentei trupesti, in care trebuie sa ne valorificam cat mai mult resursele spiritului. Dragostea fata de tine insuti inseamna cunoastere de sine, respect fata de viata, motivatie, incredere, puterea de a spera. 

Nicio definitie nu e suficienta pentru a rezuma absolutul. Cel ce nu se cunoaste pe sine nu poate avea pretentia de a intelege nimic din ceea ce il inconjoara. Subiectivitatea este o slabiciune umana, o reflexie a egoului, un compromis ce nu admite iubirea absoluta, ci doar o reflexie a acesteia, o forma particularizata, directionata pentru a compensa aparent acele lipsuri pe care omul nu are curajul de a le cunoaste si indrepta.

"Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac." (I Ioan, 2, 15-17)

Ne putem amagi intr-o iubire superficiala, posesiva, in incercarea de a ne "regasi" si a ne completa propriile lipsuri prin prezenta altei persoane, cazand noi insine victime deziluziei. Suntem invatati sa dorim si sa pretindem, inainte de a putea oferi noi insine ceva, transformand egoismul in lege a existentei. Numim iubire ceea ce e numai un schimb mai mult sau mai putin echitabil de atingeri si cuvinte siropoase, conventionale si lipsite de substanta. Nu concepem sentimentul iubirii fara reciprocitate si transformam totul intr-un targ banal al unor sentimente mai mult ivite din autosugestie decat dintr-un atasament bazat pe afinitate spirituala. Cand initiativa regasirii noastre exterioare esueaza, ne victimizam, ne autodistrugem incetul cu incetul, ne otravim cu negativitatea bucuros acceptata si uitam ca dincolo de invelisul animal exista o substanta spirituala superioara tuturor himerelor vietii, care, in fluxul superficialitatilor cotidiene, pare deja lipsita de sens. 

Nu poti fi detasat in perceptia valorilor celorlalti cat timp nu iti intelegi propria esenta. Se face prea des confuzia intre iubire si dorinta, iar "iubirea" manifestata ca dorinta devine doar o garantie superficiala a unui statut social sau a satisfacerii instinctelor primare. Forma pura a iubirii este unidirectionala si neconditionata; iubirea nu este un atasament, nu este posesie, ci daruire completa, nascuta nu din sacrificiu, ci din inaltarea deasupra aspectelor negative ale egoului. Iubirea adevarata este o jertfire a Sinelui subiectiv pe altarul Binelui absolut.

Dupa cum spunea Lev Tolstoi, "adevarata iubire are intotdeauna, drept baza, renuntarea la propriul bine individual."  Ce este de fapt binele individual? Este forma subiectiva a "binelui", care poate fi perceputa doar din alternanta cu opusul sau - raul. Binele individual este o iluzie auto-indusa, rezultat din satisfacerea unor dorinte efemere care nu au un fundament real decat in capriciile prin care ajungem sa ne definim, amagindu-ne pe noi insine si pierzand esenta printre cioburile unei vieti scindate in idealuri de moment. Prin depasirea acestor capricii, iubirea inseamna detasare de egocentrism, redescoperindu-ne adevarata esenta spirituala dincolo de masca unei individualitati asumate, a egoului, a sumei de false idealuri cu care ne amagim clipa de clipa, crezand ca profunzimea lor va trece de stadiul implinirii respectivelor dorinte.

Pentru ca un om sa se manifeste complet moral in exterior, sau macar pentru a actiona in deplina cunostinta de cauza, trebuie mai intai sa fie implinit el insusi. Trebuie sa invatam sa ne pretuim solitudinea inainte de a ne cauta implinirea in exterior. Fericirea si echilibrul sunt stari ce pot fi atinse doar de unul singur, alegeri personale ce nu pot fi inoculate de alte persoane. Iubirea de sine nu este echivalentul asumarii starii de perfectiune, ci este inceputul descoperirii potentialului ingropat adanc in sufletul nostru, potentialul iubirii divine, absolutul iubirii, abstractul spre care tinde orice forma concreta.

Priveste-te pe tine insuti si analizeaza ce simti. Numai cel care va renunta la patimi si la chinurile auto-impuse ale deziluziilor va cunoaste adevarul iubirii. Ceilalti vor rataci numai in manifestari ale instinctelor primare. Adevarata iubire este o expresie a spiritului. 

Pentru ca suntem intrupari ale Spiritului...

"De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta cat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu sa fie ars. iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste." (1 Corinteni, 13, 1-3)

Iubirea este cel mai inalt stadiu in cautarea Adevarului. Iubirea fata de cei din jur este regasirea aceleiasi energii spirituale in spatele aparentelor lumesti - toata aceasta nesecata comoara interioara nefiind altceva decat expresie a Divinului. 

"Iubirea inseamna a-l recunoaste pe Dumnezeu in ceilalti." (Wayne Dyer). 

Iubirea de Dumnezeu este calea cunoasterii absolute si a integrarii Sinelui in absolut. Iubirea de Dumnezeu este iubirea de Absolut. Nu poti spune ca il iubesti pe Dumnezeu daca te iubesti numai pe tine insuti si nu poti iubi ceea ce te inconjoara, cum nu poti spune ca stii ce inseamna lumina daca ai vedea toata viata doar o singura raza.

"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata legea si proorocii." (Matei, 22, 37-40)

Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti, pentru ca si el a fost inzestrat cu suflet, ca si tine, si in el se regaseste insuflarea divina in aceeasi masura in care se regaseste in tine, chiar daca isi gaseste manifestari diferite. Iubirea ideala fata de aproape este cea care da totul si nu pretinde nimic, cea care nu cauta sa prezinte sentimente de fatada, pentru ca trebuie sa fii suficient de implinit tu insuti incat sa nu suferi din singuratate, iar atunci cand ai pe cineva alaturi sa nu dezvolti o dependenta, ci sa poti vedea minunata afinitate dintre fiintele umane in ansamblul universal. 

Esenta divina se regaseste in toate aspectele Creatiei. Suntem uniti intr-un ansamblu cu numeroase interconexiuni, iar incercarea egocentrica a omului de a se individualiza, de a isi impune propriile dorinte deasupra legilor divine nu constituie decat o renegare a propriei naturi, suprema uitare de sine, in favoarea unor capricii si a mandriei care nu ii va oferi niciodata satisfactie, ci doar o lunga agonie. Fericirea izvoraste din suflet, iar sufletul este rasuflarea divina din tot ceea ce exista. 

Din Visurile unui Arhitect

Fiecare alegere pe care o facem reprezinta un inceput de drum. Pasim cu pasi mici in directia unui ideal de moment, care pare a fi atunci insasi esenta noastra. Numai timpul poate insa confirma daca idealul ce pare intr-o singura clipa atat de maret este o raza de inspiratie sau insasi lumina dupa care ne vom calauzi viitorul.

Sufletul fiecaruia dintre noi ascunde un infinit potential, care poate fi insa scos la lumina doar prin vointa, incredere si puterea de a lupta pentru ca visele sa devina realitate. De accea, in fiecare om regasim ascunse o multitudine de talente, si tot ceea ce ne face diferiti este modul in care alegem sa le manifestam. Un artist este, in primul rand, cel care crede in forta gandurilor sale atat cat, dincolo de un simplu produs al imaginatiei, sa le poata concretiza intr-o forma materiala cu valoare de simbol: creatia artistica. Ceea ce arta exprima este o alegorie de trairi, ce poate fi receptata doar redescoperindu-ne pe noi insine. Pentru a intelege arta cu adevarat este necesar sa cautam expresia sentimentelor artistului in propriul nostru suflet.

Arta este un mesaj de iubire. Ea ne spune, mai presus de forme si culori, ca intre tot ceea ce ne inconjoara exista o armonie care ramane ascunsa doar datorita aparentelor. Astfel ca opera de arta este o comuniune simbolica a sufletului artistului cu toti cei care ajung sa descifreze sensul profund al operelor sale.

Misiunea fiecarui artist este ca prin ceea ce creeaza sa exprime frumusetea pura, idealurile ce par tangibile doar in imaginatia noastra. Materializate, aceste idealuri dobandesc o particularizare care pare a le limita - de aceea realizarea unei opera de arta de o forma desavarsita nu reprezinta scopul final, ci doar mijlocul simbolic prin care un suflet se exprima altui suflet. Idealul artei este acela de a comunica indescriptibilul.

Rasplata cea mai de seama a oricarui artist este sa vada cum rezultatele muncii sale trezesc in ceilalti mai mult decat sentimentul contemplatiei.Un desen nu se defineste in ore de lucru sau in creioane folosite, ci in motivatia care sta in spatele lui, in semnificatia pe care o capata. Inceputul sau nu este doar schita, ci sentimentele ce te determina sa le asterni pe hartie...

Despre cunoastere

“Tu-n veci ramai ceea ce esti!

O stiu. Stiu ca-n zadar bogatiile
Umanei minti in mine eu le-am strans
De ma opresc, sunt o faptura de deplans:
Nicio putere-n inima nu s-a aprins.
Mai sus sunt poate cu vreo doua schioape
Dar cu numic de infinit nu-s mai aproape.” (“Faust” – Goethe)

Unele lucruri par ca le facem pur instinctiv, ca ele sunt parte din noi, ca prin ele ne putem defini. La fel, putem refuza lucrurile ce par a nu corespunde cu fiinta noastra - ansamblu a tot ceea ce ne defineste. Intr-un fel, orice incercare de definire ne limiteaza. Si pentru ca timpul existentei noastre nu cuprinde decat o picatura din infinit, pe filele istoriei nu vom fi nimic mai mult decat simple definitii.

Ce cautam?

Cand plecam la drum, vedem ceea ce parasim si cunoastem incotro vom merge. Drumul in sine ramane o alegere a destinului, un concept ce poate fi oricand schimbat de timp si de neprevazut. Singurele certitudini raman insa inceputul si destinatia calatoriei - pe care ea, de fapt, se fundamenteaza. Cea mai mareata calatorie este cea prin propria viata. De aceea, vrem a cunoaste Adevarul pana in limitele sale inimaginabile. De aceea cautam un raspuns pentru trecut si pentru viitor. Pentru ca, in infinitul cosmic, suntem doar un interval finit, intre doua momente de timp. Purtam in noi intreg universul, precum si constiinta eterna a capetelor ce marginesc intervalul intruparii noastre. Viata e o calatorie, iar ea isi afla un rost in momentul in care ne constientizam directia.

Ne regasim in forma actuala datorita unui fenomen complex de cooperare intre Interior si Exterior. Mediul exterior este doar consecinta celui interior, insa el nu apartine unui singur individ, ci lumii intregi in ansamblul sau. Fiecare fapta pe care o facem, orice gand care ne rasare in minte influenteaza ceea ce ne inconjoara. Lumea exterioara este creatia comuna a tuturor particulelor ce o constituie. De aceea nu exista nimic "secret", nimic care sa nu isi lase amprenta asupra existentei universale. Aducem un aport lumii "exterioare" prin ceea ce alegem - pentru ca o alegere constituie intotdeauna o particularizare a potentialului, o limitare a resurselor infinite ale spiritului, ce nu isi pot gasi o forma concreta decat prin intermediul unor actiuni sau ganduri desprinse din alegerile noastre.

Distinctia interior-exterior este, de fapt, la fel de relativa ca cea intre bine si rau, o expresie a criteriilor subiective ce apartin unui singur individ. Influenta reciproca dintre ceea ce numim interior (eul individual) si exterior (mediul existentei acestuia) este o miscare a aceleiasi substante universale. Particularizand, vom constata ca fiinta umana isi formeaza constiinta in primii ani de viata prin suprapunerea influentelor exterioare (cunostinte, conventii si idei ce definesc omul ca fiinta in univers, ca particularizare a Existentei insasi, ca forma individualizata) peste un substrat arhetipal si primitiv ( cedat tot de "exterior", parte din universul din care omul se desprinde, pentru a intrupa pe o perioada limitata o anumita parte a materiei si energiei). Omul insusi este parte din Intreg si se identifica in acesta, fie prin ceea ce il defineste ca forma de existenta (corpul fizic, spiritul, constiinta, ratiunea, etc.), fie prin multiplele trasaturi pe care acesta le dezvolta intotdeauna din imbinarea caracterelor individuale cu influentele exterioare, care apartin, in fond, aceleiasi esente.

Caracteristicile noastre, precum si consecintele lor (alegeri, ganduri, idei, actiuni) sunt, prin urmare, reactii de adaptare - atat a individului la mediu, cat si a mediului in functie de individ. Influenta interiorului asupra exteriorului este, de fapt, bidirectionala, iar echilibrul si fericirea depind de aducerea acestora la aceeasi stare - echilibrarea potentialelor, stergerea diferentelor aparente si reintegrarea in ansamblul tuturor lucrurilor, descoperirea adevarurilor dincolo de iluziile auto-induse.

Tocmai prin faptul ca interdependenta factorilor definitorii ai unui individ este universala, motivarea unei alegeri anume nu se poate face decat printr-o referire la toate aspectele individuale. Un unic argument al unei alegeri este doar o exagerare nerealista si superficiala a starii de fapt, pentru ca motivele unei singure alegeri, oricat de nesemnificative, isi au radacinile adanc in istoria personala a individului, cat si in ceea ce deriva din aceasta: personalitatea si sistemul sau ideologic - constiinta.

Cu cat o definitie este mai restransa, cu atat sacrifice mai mult din esenta insasi, care poate lua nenumarate semnificatii.

Educatia 

In primul rand, dincolo de instinct si de valorile arhetipale innascute, ceea ce acumulam ulterior ca trasaturi individuale este iremediabil legat de mediul exterior (mediu provenit din influenta tuturor lucrurilor si persoanelor care ne inconjoara, influente ce vin de fapt din interior, dar care, de fapt, prin suprapunerea si disponibilitatea lor universala, isi pierd individualitatea sursei interioare si ajung sa defineasca exteriorul ca ansamblu universal, obiectiv). Insa aceasta asumare, transformarea exteriorului in concepte individuale, este filtrata datorita limitarii sub semnul careia sta o existenta individuala (omul) si, de asemenea, prin multitudinea conceptelor anterior asimilate.

"Foloseşte-ţi timpul pentru a te îmbogăţi din scrierile altora, astfel încât să obţii cu uşurinţă ceea alţii au obţinut muncind din greu." - Socrate

Dobandirea cunoasterii de provenienta exterioara este o punte peste necesitatea reluarii ciclului evolutiei umane de la stadiul primitiv pana la cel actual - realizare ce ar fi imposibila in timpul vietii unui singur om. Prin educatie, omul castiga experienta a mii de ani de existenta a umanitatii. El poarta in sine intreaga istorie precedenta, pe care e dator sa o lase mai departe, impreuna cu propria sa istorie - istoria timpului sau. Insasi aceasta istorie (nu doar a faptelor, ci a intregului ansamblu de cunostinte ale umanitatii - stiinte, arta, mentalitati ) este ceea ce ne permite sa fim ceea ce suntem azi: rezultatul a mii de ani de evolutie, lucrul fara de care nu am putea avansa in inteligenta si cunoastere. Astfel ca datoria unui om fata de sine insusi si fata de societate este nu numai o buna cunoastere a ceea ce s-a strans pana atunci in analele istoriei, ci si perpetuarea acestui proces, consemnarea starii actuale, pentru a asigura o conditie superioara generatiilor viitoare, pentru a garanta acestora aceeasi punte de legatura peste milenii in care experiente nenumarate au fost jertfe ale timpului pe altarul descoperirii si al avansarii catre Adevar.

Cultura este adevarata hrana spirituala si cheia evolutiei. Ea ofera posibilitatea eliberarii din stadiul primitiv si utilizarii ratiunii, a adevaratei esente care exista in fiecare individ si are un potential infinit, dar de care suntem despartiti de inconstienta si directionarea defectuoasa a vointei.

Veridicitate

Din moment ce cunoasterea umana este relativa si supusa subiectivitatii, in ce masura ne-o putem asuma ca fiind veridica? Importanta unei culturi cat mai extinse consta tocmai in posibilitatea de a avea un punct de vedere cat mai obiectiv prin filtrarea mai multor perspective atinse de umanitate pana la momentul respectiv, imbinand perspectiva istorica si propria constiinta morala, rezultata dintr-o buna cunoastere a notiunilor in sine si imbinarea lor logica. Nimic nu se inscrie in categoria "crede si nu cerceta" - decat initiativele de indoctrinare pe care, din pacate, o societate supusa ignorantei si privata de cunoastere le adopta fara a incerca sa le deprinda sensul - pe de o parte pentru ca le lipseste orizontul cultural pentru a permite o judecata proprie si, pe de alta parte, pentru ca nu sunt constienti ca este dreptul lor sa rationeze ( care este in aceeasi masura si o datorie care certifica statutul omului ca fiinta rationala.)

Originalitate

Daca ideile noastre sunt o renastere a ideilor trecutului, cum se justifica atunci originalitatea si inovatia si cum se poate desprinde un om de barierele mediocritatii ce se rezuma la asumarea conceptelor exterioare? In primul rand, nicio conceptie nu este in totalitate buna sau rea. Perspectiva umana ramane relativa - tinde uneori catre absolut, insa pretentia atingerii acestuia e doar o plafonare la un stadiu inferior al potentialului cunoasterii, pentru ca intotdeauna exista un stadiu superior pe scara evolutiei. In al doilea rand, esenta unei cunoasteri cat mai obiective este analiza diferitelor puncte de vedere asupra unui subiect anume, inregistrate de-a lungul istoriei. Faptul ca o anumita perspectiva e certificata de mai multe contexte sociale si istorice poate fi un argument pentru faptul ca ele sintetizeaza o gandire corecta (insa nici macar aceasta nu poate fi o certitudine). Dincolo de studiul riguros, se constituie rationamentul propriu fiecarui individ care, avand nivelul necesar de cultura, poate aduce o viziune originala.

De aceea, datoria unui om este de a studia neintrerupt, de a se autoperfectiona pentru sine insusi, dar si pentru cei din jur. Dincolo de disocieri si individualizari (datorate tot subiectivitatii), suntem parti ale aceluiasi ansamblu unic, in care orice pas inainte la nivelul individului constituie un pas inainte pentru intreaga umanitate, daca avansul nu vizeaza un obiectiv egocentric si face, in schimb, parte din sistemul de valori universale.

Un nou inceput

       


              Dar, cateodata, desi visezi la imposibil, vei vedea ca "niciodata" e imaginar

              Caci cateodata nu stii ce va urma, deci niciodata nu e totul clar.

              Viitorul e viitor, prezentul nu se poate estima decat ca o secunda,

              Iar daca trecutul a trecut, e doar o melodie fara note, e doar o crenguta fara umbra...

De cum deschidem ochii spre o noua zi, pare ca intreg universul ne surade. Zambim larg, in fata libertatii unei noi zile croite dupa visele noastre. Soarele abia s-a ivit, reflexia ii sclipeste la fereastra, ne stinghereste vazul inca nedefinit dupa iesirea din lumea viselor. Vedem insa toata frumusetea acestui nou inceput, cu puritatea unui copil... Inca devreme, ne ridicam curajosi spre o noua zi pe care ne-o vom zugravi in propriile tonuri.

La orice drum pornim mai intai cu spiritual - prin vis. Cand incepem a crede in realitatea acestuia, visul nostru devine, dintr-o schita de ganduri, o opera de arta din forme si culori. Astfel, incepem sa traim aievea realitatea propriilor ganduri... 

Avem sansa unui nou inceput cu fiecare noua clipa care ne deschide calea catre viitor. Viitorul nostru e visul clipelor prezente, aspiratia ce se ascunde in spatele unei stari concrete. Ne construim viitorul din gandurile si iluziile ce le purtam in suflet chiar in acest moment. Timpul, unidirectional, impasibil fata de starile noastre subiective precum regrete sau amintiri, ne apare totusi ca o succesiune periodica de fenomene naturale si cosmice. Timpul pare ca isi revine intotdeauna la formele imprimate in tiparul legilor universale. Cand negura noptii cuprinde orizontul, putem avea totusi aspiratia unui nou rasarit de soare. Cand inca un an se deschide in istoria vietii noastre, devenim constienti de cei ce au trecut si cei care probabil vor urma. Cand o noua luna incepe sa isi scrie propria poveste, ne gandim sa-i oferim acestui penel magic intamplari memorabile. Adesea insa, zilele ce isi insusesc periodicitatea fireasca sub forma unei rutine conventionale trec, parca, pe langa noi. Pentru a infrunta trecerea timpului cu triumful unor fapte memorabile trebuie sa avem curajul de a ne cladi viitorul conform propriilor visuri.

 

Inceput de luna... De fapt, doar inceputul unei noi clipe, in care putem fi ceea ce ne dorim. Trecutul, in fond, este ceva fictiv, caruia ii dam un potential anume doar cand il constientizam sau reamintim. El e lumea apusa a gandurilor noastre - lume de iluzii. Propria noastra piesa de teatru. Nu suntem altceva decat actori in teatru vietii, iar realitatea noastra concreta este doar o scena a carui scenariu se cerne din gandurile care ne definesc momentul prezent.
 

 

              Fereastra-i larg deschisa si-n departare totul e neclar, nedefinit...

              Te uiti atent si-ncerci sa lamuresti misterul ce se-ascunde-n infinit.
              Cu gandul ce iti zboara ca frunza in voia adierii vanturilor,
              Din fire de nisip fin si marunt va aparea furtuna gandurilor.

Un model in viata

Nu am stiut pana de curand cum e sa portretizezi tu insuti idealul pentru altcineva. Cand am aflat ca eu, prin simpla mea existenta, am fost un motiv suficient pentru ca o alta persoana sa nu isi piarda motivatia proprie si sa poata regasi intotdeauna calea ce duce la excelenta, mi-a venit in minte cat de nedemna eram de acel statut, prin ceea ce faptele insele tradau. Chiar daca nu facusem nimic pentru a fi privita asa, ideea de “eu” a parasit propriul corp, chiar si trasaturile personalitatii, pentru a deveni un simbol.

Ca oameni, cu intrupari ce aparent ne ingradesc spiritualitatea, avem uneori nevoie, dincolo de ideea abstracta a idealului absolut, sa asumam acest ideal unei anumite persoane – despre care, cu cat stim mai putine, cu atat ne putem imagina mai multe. E minunat sa aflii ca ai putut reprezenta binele, o imagine absoluta – e minunat, nu pentru ca asta ti-ar hrani orgoliul, ci stiind ca tu insuti ai mijlocit sarcina spiritului de a se inalta catre idealul sau, cand el era insuficient detasat pentru a putea constientiza abstractul dincolo de o intrupare a sa. E minunat sa vezi cum acest potential spiritual infinit poate transcede fiinta umana limitata, inaltand-o in lumea ideilor, hranind-o cu lumina sperantei. In orice om care trece pe strada, pot vedea infinitul – fie si pentru ca gandurile si imaginatia lui, in clipa imediat urmatoare, se pot indrepta spre nenumarate directii. Avem potential infinit si manifestari limitate. Iar cand declari o anumita persoana ca model in viata, decizi sa vezi dincolo de manifestarile concrete, care ii atesta pana la urma statutul de  fiinta umana, acel potential ce exista ascuns in umbra manifestarilor reale. Dupa cum spune Wayne Dyer, iubirea inseamna a-L recunoaste pe Dumnezeu in ceilalti. De aceea iubirea e idealista. Ea e pura speranta – de aceea constituie si cea mai puternica motivatie.

De aceea, probabil, e si atat de greu sa ne declaram admiratia – pentru ca, aproape intotdeauna, admiratia trece dincolo de persoana ca atare, si, imbogatit de propria imaginatie, subiectul afectiunii umane devine un mozaic de trasaturi idealizate si nu o fiinta in carne si oase. Iar aceasta forma de admiratie – pentru esenta, este superioara celei pentru forma – caz in care admiram o alta persoana pentru aspecte concrete ale vietii sale, precum felul in care arata, pentru atitudinea sa sau pentru realizarile profesionale ce pot fi superioare standardelor, dar niciodata ideale. Idealul se formeaza doar printr-o afinitate spirituala, printr-o intelegere ce transcede forma concreta si regaseste esenta divina a fiecarui om.

Un “idol” uman este o faptura imortalizata, precum o creatie sculpturala, neinsufletita in sine, insa, ca obiect al admiratiei, ea devine prin conventie simbol al perfectiunii, si nu perfectiunea in sine.