Iubirea - regasire a Sinelui

Cel mai frumos lucru in viata ar fi ocazia de a ne descoperi propria esenta, eterna fericire. Un astfel de dar nu poate veni din exterior - deja il avem, ascuns undeva dincolo de ganduri, dincolo de oricare forme, fara sa il putem vedea, fara sa putem intinde mana pentru a-l aduce in realitatea noastra. A existat dintotdeauna - si mereu l-am cautat precum in vis, orbiti de negura, pierduti printre sclipiri efemere. Uitand ce cautam, indurerati de asteptare, raniti de iluzii. Ne-am amagit crezand ca putem substitui lumina adevarata cu flacara marunta a unor dorinte - cand incercam insa sa cuprindem lumina lor, sa ne-o aducem in suflet ca sa putem vedea mai clar adevarul ce ne inconjoara, flacara se stinge mereu, neputand rezista rasuflarii noastre. Victoria aparenta se transforma apoi intr-o pierdere, o cufundare in abis. Iar intunericul pare mai dens dupa ce speranta care ne-a luminat drumul timp de o clipa s-a dovedit a fi decat o iluzie optica.

Proiectia dorintelor noastre subiective este precum flacara lumanarii care se stinge inainte de a ne-o putea insusi. Ne orientam mereu dupa aceste sclipiri efemere, uitand ca adevarul nu se poate regasi intr-o particularizare. El este insasi Esenta. Lumina idealurilor subiective este precum o flacara palpaind spre stingere, pe care lumina soarelui o inghite, facand sa paleasca orice vis lumesc, in maretia ei.

Cand vom putea oare da uitarii sclipirile marunte pentru a putea cuprinde adevarata lumina? Pentru noi, atunci, iluziile vor inceta si tot ce vom vedea va fi aievea, pentru ca vom putea privi cu sufletul si nu cu ochii...

Schitand, din cuvinte, Absolutul...

Viata noastra este o cautare a Idealului pierdut in uitare, pierdut in somnul adanc in care se gaseste spiritul. In aceasta calatorie a existentei ne poate sta alaturi doar aspiratia catre Inalt. Pastram, din toata lumina, o singura raza pe care va trebui sa o urmam in infinit, ca sa regasim Idealul mai mult decat ca o simpla iluzie inaccesibila. 

"Cel ce nu iubeste nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire" (I Ioan, 4,6) Dumnezeu, Divin, Ideal, Absolut... Cuvinte ce simbolizeaza esenta, directia catre care aspira orice forma de existenta, orice intrupare a spiritului. Iubirea nu este altceva decat cunoastere a Absolutului., iar aceasta nu se poate face decat avand constiinta spiritului. De accea, Osho spunea: "Iubirea nu este o relatie intre doua persoane. Este un stadiu al constiintei tale." Iubirea nu este conditionata de exterior, ea insasi este un ideal, iar incercarea de a o defini in sfera materiala nu poate decat sa limiteze sensul sau absolut. 

Probabil cea mai pura descriere a iubirii se regaseste in intaia epistola catre Corinteni a Sf. Apostol Pavel (1 Corinteni, 13, 4-12):

"Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata. Cat despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi; pentru ca in parte cunoastem, in parte proorocim. Dar cand va veni ceea ce e desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta. 

Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, judecam ca un copil; dar cand m-am facut barbat, am lepadat cele ale copilului. Caci vedem acum ca printr-o oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu."

Iubirea e supremul sprijin in calea regasirii de sine. Iubirea e cea care sterge iluziile si dezechilibrele, lasand in 

urma lumina pura a sperantei, a cunoasterii esentei. Iubirea adevarata nu este particularizata, nu este posesiva. Iubirea este intuitia Divinului in propria noastra constiinta,  forta creatoare, calea prin care spiritul triumfa deasupra materialismului existentei uzuale.

Iubirea se afirma, deci, ca o cale indispensabila pentru inaltarea spirituala. Prima virtute si adevarul existential: atitudinea Divinului fata de Creatie este un imperturbabil sentiment de iubire. Iubire ideala, abstracta, dezlegata de orice pretentii materiale, data exemplu umanitatii, dar adesea ignorata. 

Nosce te ipsum!

Aproape intotdeauna, potentialul iubirii adevarate este neglijat si forta spiritului e intunecata de biologicul nostru. Ne putem integra corpul fizic intr-un nivel superior, ne putem desparti de vicii - prin potentialul infinit al iubirii adevarate. Primul nivel al iubirii este iubirea de sine, vazuta nu ca mandrie sau orgoliu, nu ca o glorificare a pacatului sau vanitate, ci ca respect pentru ratiunea cu care am fost inzestrati, pentru componenta noastra spirituala si pentru trupul care ne este casa a sufletului. Acestea sunt singurele noastre posesiuni - un infinit potential, un timp limitat si dimensiuni finite ale existentei trupesti, in care trebuie sa ne valorificam cat mai mult resursele spiritului. Dragostea fata de tine insuti inseamna cunoastere de sine, respect fata de viata, motivatie, incredere, puterea de a spera. 

Nicio definitie nu e suficienta pentru a rezuma absolutul. Cel ce nu se cunoaste pe sine nu poate avea pretentia de a intelege nimic din ceea ce il inconjoara. Subiectivitatea este o slabiciune umana, o reflexie a egoului, un compromis ce nu admite iubirea absoluta, ci doar o reflexie a acesteia, o forma particularizata, directionata pentru a compensa aparent acele lipsuri pe care omul nu are curajul de a le cunoaste si indrepta.

"Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac." (I Ioan, 2, 15-17)

Ne putem amagi intr-o iubire superficiala, posesiva, in incercarea de a ne "regasi" si a ne completa propriile lipsuri prin prezenta altei persoane, cazand noi insine victime deziluziei. Suntem invatati sa dorim si sa pretindem, inainte de a putea oferi noi insine ceva, transformand egoismul in lege a existentei. Numim iubire ceea ce e numai un schimb mai mult sau mai putin echitabil de atingeri si cuvinte siropoase, conventionale si lipsite de substanta. Nu concepem sentimentul iubirii fara reciprocitate si transformam totul intr-un targ banal al unor sentimente mai mult ivite din autosugestie decat dintr-un atasament bazat pe afinitate spirituala. Cand initiativa regasirii noastre exterioare esueaza, ne victimizam, ne autodistrugem incetul cu incetul, ne otravim cu negativitatea bucuros acceptata si uitam ca dincolo de invelisul animal exista o substanta spirituala superioara tuturor himerelor vietii, care, in fluxul superficialitatilor cotidiene, pare deja lipsita de sens. 

Nu poti fi detasat in perceptia valorilor celorlalti cat timp nu iti intelegi propria esenta. Se face prea des confuzia intre iubire si dorinta, iar "iubirea" manifestata ca dorinta devine doar o garantie superficiala a unui statut social sau a satisfacerii instinctelor primare. Forma pura a iubirii este unidirectionala si neconditionata; iubirea nu este un atasament, nu este posesie, ci daruire completa, nascuta nu din sacrificiu, ci din inaltarea deasupra aspectelor negative ale egoului. Iubirea adevarata este o jertfire a Sinelui subiectiv pe altarul Binelui absolut.

Dupa cum spunea Lev Tolstoi, "adevarata iubire are intotdeauna, drept baza, renuntarea la propriul bine individual."  Ce este de fapt binele individual? Este forma subiectiva a "binelui", care poate fi perceputa doar din alternanta cu opusul sau - raul. Binele individual este o iluzie auto-indusa, rezultat din satisfacerea unor dorinte efemere care nu au un fundament real decat in capriciile prin care ajungem sa ne definim, amagindu-ne pe noi insine si pierzand esenta printre cioburile unei vieti scindate in idealuri de moment. Prin depasirea acestor capricii, iubirea inseamna detasare de egocentrism, redescoperindu-ne adevarata esenta spirituala dincolo de masca unei individualitati asumate, a egoului, a sumei de false idealuri cu care ne amagim clipa de clipa, crezand ca profunzimea lor va trece de stadiul implinirii respectivelor dorinte.

Pentru ca un om sa se manifeste complet moral in exterior, sau macar pentru a actiona in deplina cunostinta de cauza, trebuie mai intai sa fie implinit el insusi. Trebuie sa invatam sa ne pretuim solitudinea inainte de a ne cauta implinirea in exterior. Fericirea si echilibrul sunt stari ce pot fi atinse doar de unul singur, alegeri personale ce nu pot fi inoculate de alte persoane. Iubirea de sine nu este echivalentul asumarii starii de perfectiune, ci este inceputul descoperirii potentialului ingropat adanc in sufletul nostru, potentialul iubirii divine, absolutul iubirii, abstractul spre care tinde orice forma concreta.

Priveste-te pe tine insuti si analizeaza ce simti. Numai cel care va renunta la patimi si la chinurile auto-impuse ale deziluziilor va cunoaste adevarul iubirii. Ceilalti vor rataci numai in manifestari ale instinctelor primare. Adevarata iubire este o expresie a spiritului. 

Pentru ca suntem intrupari ale Spiritului...

"De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta cat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu sa fie ars. iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste." (1 Corinteni, 13, 1-3)

Iubirea este cel mai inalt stadiu in cautarea Adevarului. Iubirea fata de cei din jur este regasirea aceleiasi energii spirituale in spatele aparentelor lumesti - toata aceasta nesecata comoara interioara nefiind altceva decat expresie a Divinului. 

"Iubirea inseamna a-l recunoaste pe Dumnezeu in ceilalti." (Wayne Dyer). 

Iubirea de Dumnezeu este calea cunoasterii absolute si a integrarii Sinelui in absolut. Iubirea de Dumnezeu este iubirea de Absolut. Nu poti spune ca il iubesti pe Dumnezeu daca te iubesti numai pe tine insuti si nu poti iubi ceea ce te inconjoara, cum nu poti spune ca stii ce inseamna lumina daca ai vedea toata viata doar o singura raza.

"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata legea si proorocii." (Matei, 22, 37-40)

Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti, pentru ca si el a fost inzestrat cu suflet, ca si tine, si in el se regaseste insuflarea divina in aceeasi masura in care se regaseste in tine, chiar daca isi gaseste manifestari diferite. Iubirea ideala fata de aproape este cea care da totul si nu pretinde nimic, cea care nu cauta sa prezinte sentimente de fatada, pentru ca trebuie sa fii suficient de implinit tu insuti incat sa nu suferi din singuratate, iar atunci cand ai pe cineva alaturi sa nu dezvolti o dependenta, ci sa poti vedea minunata afinitate dintre fiintele umane in ansamblul universal. 

Esenta divina se regaseste in toate aspectele Creatiei. Suntem uniti intr-un ansamblu cu numeroase interconexiuni, iar incercarea egocentrica a omului de a se individualiza, de a isi impune propriile dorinte deasupra legilor divine nu constituie decat o renegare a propriei naturi, suprema uitare de sine, in favoarea unor capricii si a mandriei care nu ii va oferi niciodata satisfactie, ci doar o lunga agonie. Fericirea izvoraste din suflet, iar sufletul este rasuflarea divina din tot ceea ce exista.